Cod: 4521
Descriere: „In amurgul târziu și prin noroiu ajungem la marginea satului Cojușna.
Patru jandarmi ne așteptau și ne invitară să mergem la Restaurantul d-lui Afanasie Botan, unde ne poftește d. Sublocotenent. Li-am răspuns că nu acolo e gazda noastră și nu pe d. Sublocotenent îl căutăm. Dacă d-sa dorește să ne facă cunoștință să vie la d. Dimitrie Ivanovici Damaschin, unde a fost și mai este lume adunată.
Văzând că noi nu urmăm porunca, doi din ei au plecat să-l vestească pe sublocotenent de neexecutare de ordin, iar ceilalți doi ne-au escortat. Din omenie am lăsat caii la pas ca să ne poată însoți jandarmii și să nu se oborească băeții cari executau și ei un ordin tâmpit.
Casa lui Dimitrie Ivanovici nu era degeaba în zona stării de asediu. Ea era literalmente asediată de jandarmi și agenți ai „siguanței“ cari mișunau puzderie. Sosirea noastră a fost pentru cei 40—50 de săteni cari încă ne așteptau în noapte târzie, că ceilalți se risipiseră, ca rouă dimineței pentru câmpul însetat.
„Bine c’ați venit!“ Nu mai puteam: toată ziulica ne-am hărțuit cu javrele acestea !“.
Dar înainte de a ne spune ei pățaniile lor, gospodarul casei Dimitrie Ivanovici, ne ieși în întâmpinare, cu un colac plin frumos împletit, cu o secere micuță lipită la mijloc, și ne ură bun sosit în casa sa, prezentându-ne soția, pe cei ai casei și pe bravii luptători cari ne așteptau și a căror fețe, acum se luminaseră și frunțile se discrețiseră.
„60 de jandarmi sunt concentrați în comuna noastră domnule ; de astă dimineață ne amărăsc sufletele ; și cu dânșii sânt agenții siguranței, printre care unul „Constantinescu“ numai fac „și fiere varsă din gură. Unde-i „Lupu vostru ? Nu vine ! Nici n’o să vie că se teme ! Cum l-oi vedea îl împușc !“.
Și astea sânt vorbele pe care le putem spune.
Incolo, cu toate înjurăturile de pe lume și-a îmbălat gura lui spurcată împotriva d-voastră. Ei acum ați venit, unde sânt ei ?“ Am mai întâlnit pe acest „Constantinescu“ excroc de meserie fără nimic sfânt, fără nume „că la Botoșani îi zic Ionescu, la Focșani Popescu“ (așa se laudă el singur). El a fost nucleul propagandei generalului și guvernului. El și toată brigada lui de câteva sute. Misiunea lor specială a fost să mă înjure pe mine, îmi închipui din ordinul superiorilor săi. Ce fel de educație fac oamenii ordinei, când provoacă o asemenea criză de autoritate, angajând derbedei criminali, să înjure oamenii țării, nu înțeleg. Nu pricep el că dânșii vor fi primele victime a acestor canalii. Oricât m’ar desconsidera ei pe mine, nu sânt primul venit în această țară ca să-și permită asemenea procedee. Socot poate că pot distruge un om pe aceste căi, ori cred că pot obține un succes electoral fie partial. Dovedesc că-s prosti.
Ajung tocmai la rezultatul contrariu. Dându-și seama că de autoritatea lui Stere și Halippa nu se mai pot atinge, agenții și guvernul s’au dat cu furie asupra mea. Ordinul pentru înjurături în scris a fost dat pentru mine personal. Ei bine, azi au ajuns să mă facă și mai popular decât eram, în județul Chișinău.
Iată convorbirea unui sătean cu d. Stere: „Stranșnic om trebuie să fie d-rul Lupu !“ Lupu e molodetz (brav)“ De ce? întrebă d. Stere. — „Apoi amarnic îl mai suduie și-l mai ocărăsc“ — Apoi pe toți ne suduie. — „Nu la fel, de d-ta când vorbesc spun: d. profesor Stere, de Halippa asemenea, dar pe Lupu din hoț, tâlhar și bolșevic nu-l mai scot și se laudă c’au să-i facă câte și mai câte!“.
Iată rezultatul practic: Nu mai vorbim de cel moral care pune în o lumină mult mai urâtă pe cei ce întrebuințează asemenea agenți și mijloace, decât pe executorii lor.
După ce mi-au spus Cojușnenii toate pățaniile lor din ziua aceea și războiul pe care l-au purtat cu cei 60 de jandarmi concentrați pentru „instrucție“ (a doua zi trebuiau să plece la Sireți, în întâmpinarea generalului Averescu toți sătenii și jandarmii erau stăruitori, dar oamenii n’au plecat și nici generalul n’a mai venit), și cei tot De atâția agenți și după ce ne-au povestit părerea de rău a lumei care venise, am hotărât pe loc să ținem neapărat o adunare în așa sat de bravi, unde să venim toate căpeteniile și să le vorbim. Era s’o facem chiar a doua zi 29 Iunie ziua de Sân Petru. Dar Basarabia ține stilul vechiu.
D. Brătianu a reușit în opera lui de unificare să separe Basarabia și pe această chestie și mare lucru să nu iasă o sectă nouă religioasă de aici. O hotârasem deci pe Miercuri 1 Iulie seara când oamenii vin de la lucru, tocmai ziua din preajma alegerei, când chiar am avut cea mai animată întrunire din toate, fiind satul întreg adunat, și cu noi, iar cu guvernul și generalul numai Afanasie Botan crâșmarul bogat căruia nu i-a tăcut gura decât când sătenii l’au amenințat sub jurământ că-i boicotează crâșma și restaurantul, și agentul Constantinescu Popescu-Ionescu, care însă n’a scos revolverul și s’a domolit repede, repede.
In seara aceea după ce mai vorbirăm cu oamenii ne așezăm la masa din cerdacul casei răzășești, cu cei 20—30 de săteni fruntași ce au rămas.
Sublocotenentul a renunțat la valoarea de a ne face cunoștință, iar o parte din jandarmi și argenți au rămas pitiți pe sub garduri ca câinii pe vreme de ploaie.
La masa gospodărească, ne servește gospodina casei bucate moldovenești, fripturi de pui și plăcinte cu poalei ’n brâu, cum făcea mama la lăsatele de sec și mă trimitea tocmai la Huși, la școală.
Iar Dimitrie Ivanovici, din când în când dar cam des de nu luam seama, ne turna în pahare niște vin galben închis untdelemniu din podgoria sa, cu care nu trebuia să te pui să legi prietenie strânsă că repede dai de bucluc.
Seara aceea a fost pentru mine plină de învățături și adânci înțelesuri.
Acolo, privind pe acești oameni și ascultându-i mi-am adâncit cunoștința stărilor sufletești din Basarabia, a oamenilor, a lucrurilor și dacă guvernanții tării și cei ce-i țin destinele, ar înțelege măcar a zecea parte din ce-am înțeles eu atunci acolo și s’ar purta în consecință, n’am avea poate problema internă a Basarabiei.
Satul Cojușna ca multe sate basarabene e sat răzășesc. Locuitorii lui ca și cei ai Falciului meu, au documente vechi răzășești de la Ștefan Vodă și alți Voivozi dinainte și din urma lui. Aici la hotarul răsăritean al Moldovei, era așezată straja cea mai tare contra Tătarilor și a năvălitorilor din răsărit. Aici se așezau gospodarii fruntea tării și în curaj și în pricepere neîntrecuți. Cei 100 de ani de stăpânire Rusească n’au schimbat întru nimic, nici firea moldovanului, nici limba păstrată arhaică, nici obiceiurile, nici tradițiile.
Dar a socoti că trei generații de locuitori, într’un mare imperiu și în contact cu o civilizație care marchează în istoria lumei, în toate activitățile civilizației umane, n’a avut nici o influență, este a ne înșela. Viata generației actuale a Basarabenilor s’a resimțit de toate avantajele ce le dă conviețuirea într’un vast imperiu. Orizontul lor era lumea largă, a șasea parte a globului terestru.
Mulți din ei ca ostași au trăit în mari centre și au luat parte la evenimente pregnante în viața chiar a unui intelectual, nu numai a unui simplu sătean. Multi au fost în războiul japonez, au văzut China (Chitoiul cum îi zic ei) Siberia, Caucazul si Varșovia. Noțiunea de distantă avea un cuprins mai larg, și cu ea omul se simțea mai mărit. Kievul si Moscova pentru Vlad Casacliu, erau centre apropiate.
Intr’o seară în gara Bucovăț, unde așteptam trenul întârziat după ce făcusem adunare în Vorniceni, văd în sala restaurantului un bătrân înalt frumos cu o șapcă nouă, pe care-l văzusem și la adunare că , ascultă cu sfințenie. Il poftesc la masa noastră unde el a venit cu oarecare sfială, și aflu că se numește Vasile Zaharia Păun. Din una în alta el îmi povestește că a făcut „moscalul“ în gardă la Varșovia. Eram numai de 22 de ani și aveam o barbă până ici la furca „pieptului. Am fost și la încoronarea (el îi zicea altfel, dar „n’am notat cuvântul) lui Neculai „Ftaroi (al 2-lea) la Moscova„Când a vinit să ne aleagă, eu „m’am chitit de rușine în dosul altuia, că nu vram să merg, că nu știam limba rusească“.
Da barba și înfățișarea mea erau așa de chipeșă că l’a ispitit pe polcovnic și cu toată dosirea mea, m’a luat, m’a muștruluit c’o lună înainte, și m’a dus la încoronare“. Iar acolo a văzut moș Vasile multe, multe, dar un accident în care au murit mii de oameni, „de ședeau morții pe câmp, „cum șed mănunchiile secerate ,„pe un lan mare într’un an statos“ i-a rămas de-a pururea în minte. Povestește moșul cu mândrie de acele vremuri. Dar când îl întreb câți copii are, el cu o sfială feciorelnică îmi spune: mi-e și rușine, zece am domnule“. De ce rușine îi zic eu, e frumos și e bine și plăcut lui Dumnezeu să ai mulți copii. Da, dar nici învățătură nu li-am dat că n’am avut chip și nici pământ nu am de loc ! Poi, cu smerenie ne-a întrebat :
„D-voastră foarte bine grăiți, de ce nu se face cum vorbiți, cine-i vinovat ?
I-am dat noi lămuririle necesare. Dar am povestit istorisirea lui, pentru ca să vadă găgăuții ce conduc țara, că nu cu ușurință poți trece cu buretele peste viata, sufletul, amintirile a milioane de oameni. Ele trebuiesc înțelese, cercetate, cu nimic atinse si mult alinate, de toti cu dragoste.
Basarabenii nu-s Moldovenii lui Ștefan si încă si aceia grozav se bateau cu Muntenii lui Radul ; peste ei a trecut o altă civilizație, o altă viată, 100 de ani. N’a alterat fondul, dar e așa cum e. Trebuie respectată, înțeleasă, omenește tratată, nu batjocorită și călcată ’n picioare. Iată un fapt de nimic în aparență: Pentru propaganda contra bolșevicilor, autoritățile răspândesc un chip hidos de rus cu o șapcă în cap.
Basarabenii au luat șapca de la ruși.
Când văd chipul cu șapcă luat în dezidere ei se socot ei înșiși lezați.
Vorbind cu un personaj luminat din conducerea Basarabiei, despre aceasta el aproape reflex mi-a răspuns : „ar trebui desființată șapca“. Dar nimeni nu se gândește că șapca intrată și în uzul muncitorimei din apus, e mult mai eftină decât pălăria și decât căciula și tine mult mai mult. Eu însumi mi-am luat o șapcă de iută cu 100 lei nu ca să mă mbrac rusește ci ca să nu-mi stric pălăria de paie de 600 lei ori cea de fetru de 1000 lei.”
Perioada: iulie 1925
Sursa: Ziarul Aurora, 31 iulie 1925